Vinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo Slider

ProPhilarmonia

<<  Aprilie 2019  >>
 Lu  Ma  Mi  Jo  Vi  Sâ  Du 
  1  3  6  7
  8  91114
1521
22262728
2930     

Filarmonica „Banatul” Avancronica de concert Vineri 5 aprilie

Maestrul Radu Popa va conduce concertul simfonic de vineri, 5 aprilie şi ne propune următorul program — Suita orchestrală nr.2 în si minor de Johann Sebastian Bach, „Dixtuorul” op.14 pentru 10 instrumente de suflat de George Enescu şi Simfonia în re minor de César Franck.

Suitele orchestrale ale lui Bach completează în mod fericit „ciclul brandemburgic”. Ele sunt în multe privinţe înrudite, în principal datorită faptului că Bach a dezvăluit şi dezvoltat în mod variat tradiţiile realiste ale artei instrumentale populare. Cele patru suite sunt foarte variate în ceea ce priveşte conţinutul şi mijloacele de expresie, nici una nu este o repetare a alteia. Fiecare parte poate fi numită mic poem orchestral, sau tablou. Frumuseţea lor, chiar dacă suntem în perioada perucilor, constă în tratarea strălucitoare a vechilor dansuri de curte, fiind şi un mic început pentru viitoarea muzică simfonică. Bach le-a numit şi Uverturi pentru că fiecare suită are la început o uvertură care oferă un caracter serios, un început plin de sobrietate. Suita a doua, în si minor, a fost compusă în anul 1721, la Köthen, simultan cu concertele brandemburgice. Este cu flaut solo, a cărui partitură va fi interpretată vineri seara de Cristina Bojin. Se poate afirma că suitele şi concertele brandemburgice au fost un exerciţiu extraordinar pentru făurirea stilului marilor compoziţii vocal-simfonice cu caracter monumental, pe care ni le-a dăruit Marele Cantor mai târziu.

Considerăm inspirată programarea Dixtuorului enescian pe scena Capitol.

Prima audiţie a fost în anul 1906, premiera fiind puţin estompată de prima prezentare în acelaşi a celebrei Simfonii nr.1 în mi bemol major. Dixtuorul pentru zece instrumente de suflat nu este singulară până la Enescu, pentru că Richard Strauss, cu peste douăzeci de ani înainte a compus Serenada pentru 13 instrumente de suflat. Ca similitudine, Enescu a mai compus o piesă în care instrumentişti sunt două cvartete de corzi, alăturate. Este vorba despre Octet.

Sărbătoare a spiritului, cu frumuseţea delicată a unui dialog filozofic, Dixtuorul a fost numit de criticul Jean Huré — „o superbă simfonie în re”. Este frumos, pentru că următoarea lucrare din program este tot o simfonie în re, doar că în re minor. Această minunată lucrare camerală a fost foarte bine orchestrată, fiecare moment având o încărcătură imaginativă pe plan timbral. Astfel, Enescu reuşeşte să nu facă discursul monoton, având în vedere că interpreţii sunt două cvintete de suflători. Partitura nu poartă nicio dedicaţie, dar în volumul „Amintiri”, la sfârşit, există o notiţă a compozitorului, care exprima tardiv un omagiu principesei Héléne Bibesco, care l-a ajutat de multe ori, şi scrie, ca într-un testament, că dedică toate lucrările sale până la Opera „Oedip”, în memoria ei. Bineînţeles, cu excepţia lucrărilor care poartă deja o dedicaţie precisă.

Compozitorul belgian César Franck a compus puţine lucrări, doar către sfârşitul vieţii, toate intrând în patrimoniul culturii universale ca foarte valoroase. Încurajat de succesul obţinut cu Variaţiunile pentru pian şi orchestră în 1885, el lucrează aproape doi ani la o simfonie în re minor, unde foloseşte cu succes structura ciclică întâlnită în lucrările lui Berlioz şi Saint-Saëns. Toate cele trei părţi sunt străbătute, în diferite moduri, de motivele ce apar la început, realizând o unitate în suflul romantic al simfoniei. Premiera a fost la Conservatorul din Paris, în februarie 1889, cu un an înainte de moartea compozitorului.

La fel ca şi Hector Berlioz, Franck a avut soarta de a fi preţuit mai târziu, pentru că la vremea ei simfonia sa a trecut neobservată. Mai apoi a făcut ocolul lumii ca o creaţie reprezentativă a romantismului francez. El a dăruit romantismului târziu o simfonie de referinţă, o lucrare monumentală, impunătoare. Prin talentului deosebit de armonist şi contrapunctist, prin valenţele conceptului discursului său ciclic, el a realizat legături şi drumuri pentru viitor. Această construcţie solidă este o necontenită ascensiune spre bucuria pură şi spre lumina înviorătoare, aşa cum s-a exprimat Vincent D`Indy în cartea sa despre César Franck.

Mircea Tătaru

Festivalul de Muzica Veche Timisoara

Festival Muzica Veche 2018