Concert simfonic 𝑰𝒏 𝒎𝒆𝒎𝒐𝒓𝒊𝒂𝒎 MARIUS NICHITEANU (1958-2014)

De ce concertul simfonic din 18 noiembrie are dedicaţia In memorian Marius Nichiteanu? Deşi nu a fost timişorean, Marius Nichiteanu a fost un instrumentist de excepţie cu care ne-am mândrit. La data de 5 martie 2014, după o grea suferinţă, Marius a încetat din viaţă, la vârsta de 55 de ani. La bază era violonist, unul foarte bun având profesori de excepţie la Bucureşti. Ajuns în Germania, în circumstanţe deosebite şi ca urmare a dragostei pentru muzica de cameră, a trecut la violă. A excelat şi la acest instrument. La finalul vieţii sale era prim-violist al unei orchestre de anvergură — Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii din Hamburg, şi profesor la Universitatea de Muzică şi Teatru din oraş. Bănuim că această iniţiativă de comemorare se datorează şi celor doi solişti ai concertului, care, gest frumos, s-au oferit să cânte în memoria colegului lor la orchestra din Hamburg. Violonistul Paul Florin, concertmaestru la orchestra unde Marius era prim-violist şi Cristian Ladislau Andriş, cu Diploma de Master la Universitatea din Hamburg.

Concertul, aflat sub conducerea maestrului Stefan Geiger, se configurează în felul următor: Simfonia concertantă pentru vioară, violă şi orchestră în mi bemol major, K.V.364 de Wolfgang Amadeus Mozart şi Simfonia nr.4 în mi bemol major „Romantica” de Anton Bruckner.

Simfonia concertantă este un gen muzical interesant, care este un produs hibrid al genului simfonic şi cel concertant. În clasicismul muzical el a fost considerat succesorul concertului grosso din epoca barocă. Diferenţa dintre concertele pentru două, trei, sau mai multe instrumente şi simfonia concertantă, o face felul în care este tratată orchestra, care devine aproape un protagonist la fel de important ca şi soliştii. Ce l-a determinat pe Mozart să introducă viola, ca instrument solist, alături de vioară? După întoarcerea de la Paris, unde a trăit tragedia morţii mamei sale şi unde nu s-a prea bucurat de succes cu muzica sa, s-a întors la Salzburg, amărât şi ranchiunos. Mai era şi faptul că se săturase să cânte la vioară ca servitor muzical al Arhiepiscopului Coloredo, pe care nu-l agrea deloc. A început să studieze la violă şi a descoperit în sunetul acestui instrument un răspuns profund la problemele lui. Muzicologia a numit gestul său, de a aprofunda posibilităţile expresive ale violei, ca o declaraţie de independenţă faţă de tatăl său, Leopold, un mare pedagog şi teoretician al viorii. Sufletul său întristat este simţit doar în partea a doua, Andante, unde profunzimea sentimentelor lui se oglindeşte în dialogul minunat dintre instrumentele soliste. În final, Presto, se risipeşte tristeţea părţii a doua, dând ascultătorului o superbă impresie de fericire, linişte şi mulţumire. Să reamintim soliştii care vor pune în evidenţă această lucrare deosebită: violonistul Paul Florin şi violistul Cristian Ladislau Andriş.

Simfonia a IV-a, în mi bemol major mai este supradenumită şi „Romantica”. Cariera acestei simfonii celebre a fost una de mare succes, însuşi compozitorul căutând perfecţiunea prin ea, dovadă modificările succesive efectuate. În 1874 a fost terminată versiunea originală, dedicată Prinţului Constantin de Hohenlohe-Schillingsfürst. Faţă de versiunea originală au mai existat patru versiuni în care s-au operat anumite modificări, dar cu acordul lui Bruckner. Tot cu acordul compozitorului s-a editat o versiune a lui Ferdinand Löve în 1888. În acelaşi an, Mahler a scos o versiune cu tăieturi şi anumite reorchestrări, care, deşi a fost înregistrată în secolul XX, nu a rezistat în circuitul concertelor simfonice. Premiera a fost la Viena în 1881, sub conducerea lui Hans Richter şi a înregistrat un succes răsunător. Poate este interesant, pentru amuzament, să reproducem o gafă făcută de Bruckner în zilele de repetiţie pentru premieră. El era un om destul de retras şi închis, astfel că în societate comportamentul lui era de multe ori stângaci, chiar naiv. Se spune că după o repetiţie foarte reuşită, mulţumit, i-a dat lui Richter, care era un aristocrat de mare clasă, o monedă, spunându-i să-şi cumpere o bere!  Denumirea încetăţenită de „Romantica”, vine de la programul pe care Bruckner l-a ataşat partiturii generale la îndemnul prietenilor săi. Bunăoară, partea întâi ar fi ieşirea unui grup de cavaleri, în zori de zi, dintr-o citadelă medievală, ajung în pădure unde minunile naturii îi înconjoară; partea a doua se referă la întâlnirea de dragoste a doi tineri, melancolici şi trăind din plin miracolul iubirii; partea a treia reprezintă o acţiune de vânătoare, toate petrecându-se undeva în perioada Evului Mediu. Partea a patra nu are sugerat niciun program, dar aşa cum se exprima muzicologul Mihail Moroianu în cartea sa Anton Bruckner — rămânem striviţi sub impresia acelei poezii a inimii pe care Bruckner o confundă tot mai mult cu intensitatea viziunii sale asupra lumii.

Mircea Tătaru