Istoric

Viaţa muzicală a Timişoarei nu poate fi înţeleasă și nici explicată în afara tradiţiilor culturale ale acestei zone geografice, convenţional numită, Banatul istoric. La sfârşitul mileniului I, în imediata apropiere a viitoarei cetăţi Timişoara, la Cenad (Morisena) exista o mănăstire locuită de călugări greci care practicau o religie de rit bizantin, şi, fireşte, muzica folosită şi răspândită în zonă era de sorginte bizantină. Ofensiva bisericii din Roma care avea ca scop atragerea ungurilor spre aceasta, s-a soldat cu strămutarea călugărilor greci, transformând Cenadul în sediu episcopal. Primul episcop al Diecezei Cenadului a fost un călugăr benedictin originar din Veneţia, Gerard de Sagredo (977-1046) care întemeiază aici şi o şcoală, după modelul instituţiilor medievale de învăţământ avansate în care muzica, o componentă importantă a celor septem artes liberales, ca în viitoarele universităţi ale vremii, va ocupa, evident, un loc de cinste. În acest sens episcopul Gerard îl va aduce în calitate de pedagog în ale muzicii, pe magistrul Walther (Legenda sancti Gerhardi). El va pregăti numeroşi elevi care, la rândul lor, vor răspândi învăţătura muzicală şi în alte mănăstiri din Banat ştiindu-se că, în cele benedictine, rugăciunile se făceau cântând. Se ştie, de asemenea, că de prin secolul XI, pe lângă fiecare catedrală sau biserică mare funcţiona şi o şcoală pentru învăţarea cântecelor bisericeşti (Fr.Metz – Te Deum Laudamus).

Cetatea Timişoara, atestată documentar cu mai bine de 700 de ani în urmă, va absorbi aceste tradiţii muzicale şi le va dezvolta aidoma oricărui alt centru european.

Primul concert a avut loc la 8 decembrie 1871. Sub bagheta lui Heinrich Weidt au fost interpretate două ample lucrări vocal simfonice: Die Frithjofs Saga de Max Bruch şi Der Taucher – compoziţie aparţinând dirijorului timişorean.

Activitatea de concert care a urmat era axată preponderent (la începuturi) pe genul „a cappella“ (de la miniaturi până la partituri de mare amploare precum Missa Papae Marcelli de G.P.da Palestrina) şi pe cel al muzicii de cameră. Nu înseamnă că genul vocal – simfonic a fost abandonat. Dimpotrivă, lucrări de mare extensie precum Requiem-ul (1877) şi oratoriul Die Könige in Israel (1882). ambele ale compozitorului timişorean Franz Wilhelm Speer., oratoriile Creaţiunea de J. Haydn (1880), Elias (1884) şi Paulus (1891) de Mendessohn- Bartholdy au constituit momente de referinţă în activitatea de concert a Societăţii. La realizarea acestora ca şi a majorităţii programelor de muzică de cameră din primul pătrar de veac de existenţă a Societăţii filarmonice, un rol important l-a jucat dirijorul, organistul, violonistul, bracistul, profesorul şi compozitorul Martin Novaček (1834-1906) şi, într-o oarecare măsură, fiii acestuia: Rudolf (1860-1929) – violonist, violist, pianist, profesor, compozitor prolific şi orchestrator (apreciat chiar de P.I.Ceaikovski), prieten cu Ferruccio Busoni şi Arthur Nikisch, fost director al Operei din Berlin; Ottokar (1866-1900), cel mai cunoscut membru al familiei Novaček , violonist – fost component al celebrului cvartet de coarde „Brodsky“ şi al orchestrei „Damrosch“ din New York, compozitor talentat, autor printre altele, al unui Moto perpetuo pentru vioară şi orchestră şi al unui Concert eroic pentru pian si orchestră prezentat în primă audiţie (1896 ) la Berlin de Ferruccio Busoni cu Arthur Nikisch la pupitrul dirijoral; Karl (1868-1929),- violoncelist, sef de partidă în orchestra Operei din Budapesta şi Victor (1875-1914) – violonist, laureat al Premiului „Robert Schumann“ (Leipzig), solist concertist (a concertat şi pe scena Ateneului Român din Bucureşti (1895), fost concert maestru al Filarmonicii din Helsinki şi consultantul lui Sibelius pentru Concertul de vioară al acestuia. Până când destinul artistic al fiecăruia nu i-a despărţit de familie, de o mare apreciere, la Timişoara, Budapesta sau Karlovy Vary s-au bucurat producţiile cvartetului intitulat „Kammermusikvereinigung Familie Novaček“.