Concert simfonic | dir: Michael Cousteau (Franța) & solist (trombon): Filipe Alves (Portugalia)

Mare clasic renovator, Faure a restaurat în sens modern spiritul polifoniei, a descoperit poezia şi proprietăţile secrete ale modulaţiei, a redat melodicii franceze un avânt conform specificului său originar. A adus o iluminare creatoare sfârşitului de epocă, în spiritul epocii moderne. Masque et Bergamasque este a patra lucrare pentru scenă, destinată mai mult coregrafiei, cu totul diferită de celelalte trei anterioare. Este de fapt o suită comandată de Albert I, Prinţul de Monaco în 1919. Notele originare conţineau 8 părţi dintre care două pentru voce de tenor, şi un pasaj coral. Suita a fost însă publicată doar cu cele patru părţi pe care le vom asculta — Uvertura, Menuet,

Gavotă şi Pastorală. Critica vremii spunea că deşi este cea mai puţin ambiţioasă dintre creaţiile lui Faure, era cea mai frecvent cântată în concertele simfonice. Grøndhal a fost dirijor şi compozitor danez, născut în 1886. A studiat vioara şi compoziţia cu profesori renumiţi: Anton Bloch, Axel Gade şi Ludolf Nielsen. La 13 ani cânta deja în orchestra Casino Theatre din Copenhaga. A rămas în istorie datorită faptului că a fost 31 de ani dirijor al Orchestrei Naţionale Radio din Danemarca şi datorită compunerii concertului pentru trombon pe care-l vom asculta în interpretarea trombonistului Filipe Alves. A compus concertul în 1924 pe când era în Italia. A fost un omagiu şi un dar partidei de trombon a Casino Theatre, care se remarca printr-un profesionalism deosebit.

Copiii deţineau în inima lui Ravel un loc deosebit de drag. Printre lucrările destinate lor se remarcă Ma Mére l`Oye (Mama mea gâsca). Iniţial a fost o suită pentru pian la patru mâini compusă în 1908, inspirată din cunoscutele poveşti ale lui Charles Perrault. Era un cadou pentru Mimie şi Jean, copii ai unei familii prietene, Godebski. Era formată din cinci părţi — Pavana frumoasei din pădurea adormită, Băieţaşul cât un deget, Laideronnette, împărăteasa pagodelor, Frumoasa şi balaurul şi Grădina fermecată. La doi ani

după compunerea suitei, în 1910, Ravel o orchestrează la cererea directorului Teatrului Artelor din Paris, care dorea să monteze ceva nou pentru trupa baletului rus al lui Djaghilev, ce avusese un enorm succes pe scenele pariziene. A reieşit o lucrare foarte elaborată, nu doar o simplă orchestraţie a unor piese pentru pian la patru mâini. Astfel, Mama mea gâsca a intrat în circuitul principal al lumii concertelor simfonice şi o vom asculta şi noi în concertul de vineri. Ravel ne arată aici o inimă care tânjea după inocenţa şi simplitatea tinereţii. Mai bine să-l lăsăm pe compozitor vorbească, aşa cum reproduce Romeo Alexandrescu în cartea sa Ravel „Intenţia de a evoca în aceste piese poezia copilăriei m-a dus în mod natural la simplificarea manierei mele şi la despuierea scrisului meu”.