Concert simfonic | Dirijor: SANDER TEEPEN, solist: SEBASTIAN BOHREN – vioară

„După formidabilul Recviem de săptămâna trecută care ne-a indus la final un sentiment catharctic de uşurare, filarmonica ne aşteaptă, din nou, în Sala Capitol. De această dată, pentru o muzică senină, de deplină fericire. Vom asculta, sub conducerea maestrului Sander Teepen Simfonia pentru orchestră de coarde nr. 10 în si minor de Felix Mendelssohn Bartholdy, Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5 în la major K.V. 219 de Wolfgang Amadeus Mozart şi Simfonia nr. 5 în si bemol major de Franz Schubert.Carl Friedrich Zelter a fost profesorul prodigiosului copil Felix Mendelssohn-Batholdy. Conservatorismul său se observă pregnant în formele şi stilul predate de el tânărului elev. Bunăoară, influenţa clară a simfoniilor pentru corzi ale lui Carl Philip Emanuel Bach, al doilea fiu al lui Johann Sebastian Bach, sau introducerile lente împrumutate de la Haydn, decedat în anul naşterii lui Felix. Lucrarea din debutul concertului simfonic, Simfonia pentru corzi nr. 10 precede anii de mare faimă ai tânărului Mendelssohn. La data compunerii ei avea doar 14 ani. Este într-o singură parte şi cercetătorii, în lipsă de alte informaţii, nu ştiu dacă aşa a fost concepută sau au mai existat şi alte părţi, până azi nedescoperite.

Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 5 în la major K.V. 219 este un exemplu de sinteză de gândire clasică şi sensibilitate, pe care unii o calificau foarte apropiată de romantism. Este un punct culminant atins de Mozart în acest gen muzical, noutăţile şi adaptarea curajoasă a formei la conţinut fac ca acest concert să pară a aparţine secolului ce urma. Atunci, în 1777, Wolfgang Amadeus Mozart avea doar 20 de ani. Un prim exemplu de inovaţie plină de curaj este felul în care, după expoziţia orchestrală, Allegro aperto, Mozart opreşte această mişcare introducând vioara solistă printr-un Adagio, o mişcare lentă ce durează şase măsuri. După această intervenţie melancolică, vioara solo izbucneşte cu multă strălucire deschizând forma de sonată. O altă noutate o găsim în partea a III-a, în formă de Rondo, unde întâlnim un episod-surpriză ce contrastează profund cu celelalte. Este o melodie alla-turca ce erupe cu energie nestăvilită. Este de remarcat faptul că toate noutăţile utilizate în concert, precum sunt şi cele de care am amintit — Adagio-ul sau pasajul de factură exotică din final — nu sunt o incoerenţă stilistică, ci se integrează pefect în ansamblu, sunt resurse expresive ce înlătură monotonia, stereotipia.  Îl vom asculta în varianta interpretativă a violonistului Sebastian Bohren.

În 1816, Schubert compune două simfonii, destul de diferite. Prima, în do minor, se mai numeşte şi tragica, în principal datorită influenţei compoziţiilor beethoveniene, cealaltă, în si bemol major, face câţiva paşi înapoi şi realizează o lucrare veselă, plină de elan, ce ne aduce aminte de ultimele simfonii mozartiene. Este simfonia a V-a, o simfonie lirică, ce, deşi ne aminteşte de Mozart, ne prezintă, totuşi, un compozitor cu o personalitate conturată şi originală. Este fizionomia lui Schubert, practic, această lucrare este adevăratul punct de pornire spre libertatea sa de expresie în simfonism. Absenţa percuţiei, a clarineţilor şi trompetelor, dezvăluie intenţia de a construi o lucrare fără accente dramatice. Este  o muzică amabilă şi strălucitoare.”