A plecat în Europa, unde a stat 10 ani. Acolo, eroul lui a fost Igor Stravinski, dar ulterior muzica lui s-a deosebit substanţial de a marelui compozitor. La întoarcere, a compus muzică pentru film şi televiziune. American, pragmatic fiind, îl interesa să se întreţină pe el şi familia. Muzica sa a devenit mai tonală, mai comercială. Orchestra Simfonică din St. Louis, Missouri, i-a comandat o lucrare pentru a şaptesprezecea aniversare. Premiera a fost în 18 februarie 1950, sub conducerea dirijorului Vladimir Golschmann. Aici, compozitorul a folosit diverse mijloace melodice, dar mai ales ritmice, pentru a reda portretul lui Tom Sawyer, cu aventurile lui.
Concertul pentru violoncel s-a născut din oferta lui Haciaturian de a compune câte un concert pentru fiecare dintre membrii unui celebru trio sovietic, care a existat din 1941 până în 1963. Membrii erau Lev Oborin, pianist, David Oistrah, violonist şi Sviatoslav Knuschevitsky, violoncel. Concertul pentru violoncel a fost ultimul compus, în 1946. La 30 octombrie a fost premiera în marea sală a Conservatorului din Moskova. Solist, bineînţeles, cel căruia îi fusese dedicat. Datorită faptului că atmosfera generală este simfonică, unii comentatori au afirmat că este o simfonie cu violoncel solist. Este structurat în trei mişcări, dar între partea a doua şi a treia nu există pauză. Lucrarea a fost unul dintre motivele pentru care Haciaturian a fost înlăturat din Uniunea Compozitorilor. Ce i s-a reproşat? Comisarul cultural de tristă amintire, Jdanov, era enervat la culme pentru cultul disonanţelor şi atonalităţii în muzică din unele lucrări ale lui Prokofiev, Haciaturian sau Șostakovici. În acest concert pentru violoncel, este adevărat că Haciaturian manifestă o plăcută aplecare spre armonii îndepărtate, mai disonante. Totuşi, acestea erau doar pasagere, preponderenţa este tonală, plină de melodicitate, tonuri melancolice, uneori orientale, în orice caz atractive.
Dacă publicul din Paris, la începutul secolului al XX-lea, era obişnuit cu audiţia unor lucrări închinate primăverii, aşa cum era bunăoară Simfonia I de Schumann, interpretată de orchestra noastră simfonică în această stagiune, este aproape de înţeles de ce s-a scandalizat atât de tare la prima audiţie a „Sărbătorii primăverii” în seara de 18 mai 1913. Lucrarea a fost prezentată sub formă de balet, sub coregrafia lui Vaclav Nijinski. Atunci, urletele, protestele şi fluierăturile au acoperit chiar şi sunetele orchestrei şi trebuie să menţionăm că această creaţie este una dintre cele mai zgomotoase din toată istoria muzicii. Poate zgomotos nu este un cuvânt prea potrivit pentru această tulburătoare pagină; să ne închipuim mai bine că este vorba de o enormă forţă muzicală ce se dezlănţuie. În această lucrare a lui Stravinski, primăvara este descrisă aşa cum era văzută de ruşii păgâni din timpuri obscure care aveau o teamă ancestrală pentru acest mister al reproducerii naturii în fiecare an. Spaima lor faţă de descătuşarea necunoscutelor forţe telurice ale pământului îi determina să sărbătorească acest mister prin sacrificarea unei fecioare. Publicul, atunci, nu cunoştea intenţia programatică ce stătea la baza lucrării, metafora ce privea groaza oamenilor primitivi, copleşiţi de evoluţiile violente ale naturii în regenerare. Această suită în treisprezece mişcări va deveni treptat cea mai aureolată lucrare simfonică din întreaga muzică a secolului XX. Chiar la un an după dezastrul de la premiera teatrală, ea a fost reluată în variantă simfonică, aşa cum o vom asculta pe scena Sălii Capitol. A înregistrat un succes răsunător care, de atunci până azi, a însoţit consecvent fiecare interpretare.”