
Program:
C. SAINT-SAËNS: Danse Macabre, op. 40
C. SAINT-SAËNS: Concertul pentru violoncel nr. 1 în la minor, op. 33
L. BEETHOVEN – Simfonia nr. 7 în la major, op. 92
Există momente în care tensiunea se naște din ritm, din pulsația care organizează timpul și pune în mișcare întreaga arhitectură sonoră.
În Danse macabre, Camille Saint-Saëns pornește de la o legendă medievală în care, la miezul nopții, Moartea își cheamă victimele la dans. Pentru a crea o sonoritate stranie, vioara este acordată intenționat diferit, iar xilofonul sugerează ciocnirea oaselor într-unul dintre cele mai ingenioase tablouri orchestrale ale repertoriului. În Concertul nr. 1 pentru violoncel, același compozitor transformă cele trei părți într-un singur flux muzical neîntrerupt. În încheiere, Ludwig van Beethoven ridică ritmul la rang de principiu arhitectural în Simfonia nr. 7, lucrare pe care Richard Wagner avea să o numească, celebru, „apoteoza dansului”.
Marile construcții nu se sprijină pe forță, ci pe echilibrul dintre impuls și control.