Concert simfonic | Dirijor: GABRIEL VOICU (Germania), solist: MĂDĂLIN VOICU jr. – pian

Orchestra simfonică a Filarmonicii Banatul Timișoara, condusă de GABRIEL VOICU (Germania), și solistul MĂDĂLIN VOICU jr. – pian vă invită la un concert simfonic cu un încântător program artistic:

A. MOZART – Uvertura la opera Clemența lui Tito

VAN BEETHOVEN – Concertul pentru pian și orchestră nr. 1 în do major, op. 15

A. MOZART – Simfonia nr. 40 în sol minor, K. 550

În continuare, avancronica de concert semnată de maestrul Mircea Tătaru:

“Sub bagheta dirijorală a maestrului Gabriel Voicu vom asculta un concert de muzică clasică, cu lucrări de Mozart şi Beethoven. Este vorba despre Uvertura la opera „Clemenţa lui Tito” de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 1 în do major, op. 15 de Ludwig van Beethoven şi Simfonia nr. 40 în sol minor, K.V. 550 de Mozart.

În ultimul an al vieţii, Mozart primeşte comanda de a compune o operă care să fie prezentată la sărbătoarea încoronării împăratului Boemiei, Leopold al II-lea de Habsburg-Lorena. Proiectul trebuia să-l primească Salieri, dar cei care-l sprijineau de puţină vreme pe Mozart, au fost mai puternici. Astfel, reprezentanţii Boemiei au semnat un contract cu impresarul Guardasoni pentru o operă de celebrare. Cum încoronarea era prevăzută pentru 6 septembrie 1791, Mozart, care era în lucru la opera „Flautul fermecat”, avea doar 18 zile. Astfel s-a născut opera „Clemenza di Tito”, o dramă nobilă şi solemnă, după un text al lui Metastasio scris în 1734. Opera a fost departe de calitatea „Flautului fermecat”, Alfred Einstein scriind că subiectul era prea artificial şi protagoniştii erau mai mult marionete decât personaje adevărate. Uvertura este în stil clasic, deschisă de solemne unisoane întrerupte de pauze, apoi dezvoltându-se în tema întâi, tema a doua mai cantabilă şi tema a treia în tempo fugat. Este o tipică opera seria, care se referă la seriozitate şi stil nobil italian ce a predominat în Europa între 1710 şi 1770.

În 1787 Beethoven s-a transferat pentru un timp la Viena pentru a-şi construi o carieră muzicală serioasă. Acolo a studiat un timp cu Wolfgang Amadeus Mozart. În 1792 s-a mutat definitiv în marele oraş al muzicii, unde s-a pregătit cu Joseph Haydn, de unde şi influenţa stilistică a concertului în si bemol major. A rămas acolo până când s-a stins din viaţă, în 1827, la 57 de ani. Apariţie mai rară pe scenele de concert, această primă lucrare concertantă pentru pian a lui Beethoven, este, de fapt, al doilea concert. Confuzia vine de la faptul că a fost primul concert publicat. Și dacă nu am cunoaşte acest amănunt, tot l-am denumi al doilea, pentru că primul concert, în si bemol major, este clar influenţat de Haydn şi Mozart, celebrii lui înaintaşi. Concertul pe care îl vom asculta este propria voce a lui Beethoven, cu ideile melodice specifice, o abordare muzicală cu totul aparte faţă de celălalt concert ce pare doar o schiţă de salon.

Nefiind cunoscut, să îl prezentăm drept o structură tipică de concert clasic, în trei părţi, contrastante între ele prin tempo şi caracter. Prima parte este structurată precum un marş militar. Este în formă de sonată, cu o cadenţă solistică în manieră de virtuozitate, şi o codă. Partea a doua este într-o tonalitate mai îndepărtată, la bemol major, în măsură ternară. Conţine mai multe teme. Un nou contrast major faţă de prima parte, partea a treia se distinge cu mult umor, puţin ironic şi răutăcios. Interesant este că a compus această ultimă parte într-o după-amiază, cu două zile înainte de premieră. În mare grabă au sosit patru copiatori de note să pregătească partiturile pentru fiecare instrument al orchestrei. La pian a fost compozitorul. Deşi Beethoven a scris aici două cadenţe, deseori interpreţii îşi improvizează cadenţe proprii pentru a-şi arăta calităţile. Solistul de vineri va fi pianistul Mădălin Voicu jr.

Ultima lucrare din concert, superbă capodoperă, aparţine lui Mozart. Simfonia pe care o vom asculta în încheierea concertului orchestrei simfonice a filarmonicii, face parte din Marea trilogie finală, ultimele simfonii ale genialului compozitor. Deşi este cea mai populară, nu este şi cea mai veselă, ba este sumbră şi chiar dramatică pe alocuri. Nu putea fi altfel dacă ne gândim că începuse lucrul la ea doar cu opt zile după moartea fetiţei sale. Nu este întâmplător că tonalitatea este minoră şi că trei din cele patru părţi sunt structurate în formă de sonată, o expresie superioară a gândirii muzicale, unde Mozart a putut să dea expresie încordării interioare, zbuciumului şi a tensiunii în care trăia. Deasupra acestor trăiri, însă se observă cu uşurinţă eleganţa spiritului, stilul său ce tinde spre lumină şi prospeţime”.

Mircea Tătaru