Concert simfonic | Invitați: GHEORGHE COSTIN – dirijor, RALUCA ȘTIRBĂȚ (Austria) – pian

Filarmonica Banatul Timișoara propune spre audiție de Ziua Națională lucrările a trei compozitori români. Invitații concertului simfonic sunt GHEORGHE COSTIN, fost dirijor permanent al Filarmonicii Banatul Timişoara, și pianista RALUCA ȘTIRBĂȚ (Austria), apreciată pentru modul unic în care ajunge să interpreteze notele din partitură.

Împreună cu Orchestra simfonică a Filarmonicii Banatul vor interpreta Simfonia nr. 7 (p. a.) de S. LERESCU, Concertul pentru pian și orchestră de P. BENTOIU și Suita nr. 1 pentru orchestră de G. ENESCU.

În continuare, avancronica de concert, semnată de maestrul Mircea Tătaru.

„De ziua Naţională a României, Filarmonica „Banatul” urează La mulţi ani tuturor românilor şi ne oferă un program cu bijuterii ale compozitorilor din ţara noastră.

În sala de concerte „Mihai Periam” a Liceului de muzică „Ion Vidu” vom asculta joi seara — Simfonia nr.7 op.82 de Sorin Lerescu, Concertul pentru pian şi orchestră nr.1 op.5 de Pascal Bentoiu şi Suita I pentru orchestră în do major op.9 de George Enescu.

Lerescu s-a născut la Craiova, în 1953. A studiat compoziţia cu reputaţii compozitori Tiberiu Olah şi Anatol Vieru. Este iniţiatorul unui grup de muzică nouă care promovează muzica compozitorilor români, dar şi lucrări ale unor compozitori străini contemporani. Este o formaţie care interpretează orice lucrare valoroasă, indiferent de stil sau tendinţe estetice. Lerescu a participat la multe festivaluri de muzică contemporană, a făcut parte din juriile unor concursuri de compoziţie. Este deținător al Premiului Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor pentru muzică de cameră pe anul 2003 și al Premiului „George Enescu” al Academiei Române pentru creație muzicală pe anul 2003. Distins cu Meritul Cultural în 2004. Este doctor în muzicologie al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1999). Simfonia este în primă audiţie la Timişoara.

„Muzician şi gânditor de primă mărime în zona culturii europene, a fost în egală măsură un aristocrat al spiritului”. Astfel scria Dumitru Avakian, acum şase ani, la decesul compozitorului Pascal Bentoiu. A fost o personalitate autentică a muzicii şi culturii româneşti. Nu s-a mulţumit cu serioasele studii aprofundate în domeniul armoniei, contrapunctului şi a compoziţiei la clasa renumitului compozitor şi profesor Mihail Jora, dar a studiat trei ani la Institutul de Folclor armoniile şi ritmurile folclorului românesc. A compus opt simfonii, un poem, trei opere, muzică de scenă, muzică de cameră şi concerte instrumentale pentru pian, vioară şi violoncel. A scris lucrări de muzicologie de referinţă pentru cultura muzicală românească. Cunoştiintele sale i-au dat posibilitatea să compună în stiluri diverse, în funcţie de spiritul în care concepea lucrările. S-a folosit de influenţe folclorice, de serialism, dar a atins şi zona neoromantică. Deşi muzica sa a fost caracterizată plină de culoare şi lirism, operele dezvăluie şi un puternic fler dramatic. Bentoiu a avut curajul, puterea şi ştiinţa de a completa schiţele simfonice lăsate de George Enescu pentru simfoniile a IV-a şi a V-a.  Orchestra filarmonicii a interpretat în premieră absolută ultima simfonie a lui Enescu la festivalul de la Bucureşti, în 2011. Vineri seara vom asculta primul concert pentru pian al lui Pascal Bentoiu în interpretarea pianistei Raluca Știrbăţ.

Suita I este printre operele cele mai cunoscute ale lui Enescu. Se spune în lumea criticilor muzicali că această lucrare este neunitară. O Suită nu este egal cu o piesă bazată pe variaţiuni, unde mai mult sau mai puţin, părţile sunt unite prin tema principală. În suită părţile pot fi diferenţiate prin particularităţi specifice şi prin fondul expresiv caracteristic. Este o aventură creatoare prin datele ei proprii. Preludiul la unison, această pagină, probabil unică în literatura simfonică mondială, a constituit un gest de curaj artistic al unui tânăr de 21 de ani, într-o perioadă dominată de armoniile sofisticate ale expresioniştilor francezi. La el cântul la unison are o nemaipomenită forţă expresivă încât nu are nevoie nici de armonie nici de polifonie.

Urmează Menuet lent, în unitate cu Preludiul, nu este nici pe departe în zona neo-clasicismului sau influenţat de parfumul muzicii frranceze. Deschizând o atmosferă intimă, un aer de familie, menuetul are un iz de cântec ritual, vechi ethos românesc, care nu se realizează neapărat prin moduri sau cromatizări, ci prin ideea unei melodii nesfârşite. Cum se exprima compozitorul Pascal Bentoiu — „…seamănă cu un trandafir care de la forma perfectă a bobocului, se deschide treptat până atinge splendoarea florii deschise”. Intermediu, este şi el o pagină de intensitate emoţională, necesară întregului, deşi este eliminată de dirijori în unele concerte. Are particularitatea că se afirmă aproape tot timpul de pe nota do diez, fiecare mişcare fiind resimţită precum o buclă melodică. Aici este nevoie de o drămuire minuţioasă a nuanţelor pentru a atinge înălţimea expresivă cerută de text. Se pare că ultima parte, Final, nu ar avea legătură cu mişcările de înainte. Da, el reuşeşte să deschidă întreaga atmosferă de până atunci, să degaje energii uriaşe, să ne aducă în faţă un spaţiu sonor uriaş.

Enescu a dedicat lucrarea lui Camille Saint-Saȅns. Probabil fiindcă cu puţin timp înainte dobândise premiul I la Conservatorul din Paris cu Concertul pentru vioară nr.3 al lui Saint-Saȅns. Prima audiţie a fost executată sub conducerea lui Enescu, la 25 martie 1903 la Bucureşti.

Concertul va fi condus de la pupitrul dirijoral de maestrul Gheoghe Costin”.

Mircea Tătaru