Concert simfonic extraordinar Natura | Dirijor: GABRIEL BEBEȘELEA, solist: ANDREI IONIȚĂ – violoncel

În continuare, avancronica de concert, semnată de maestrul Mircea Tătaru:

„Joi, 9 februarie, Filarmonica „Banatul” ne oferă un Concert Extraordinar, dirijat de maestrul Gabriel Bebeşelea. În programul concertului vocal-simfonic sunt lucrări de Enescu şi Bartók. Idee interesantă de a-i alătura într-un concert pe doi dintre cei mai mari compozitori ai istoriei muzicii. S-au născut în acelaşi an, 1881, dar au avut destine diferite. În vremuri mai de demult, amândoi au fost categorisiţi de anumiţi critici dogmatici şi doctrinari, drept doar compozitori naţionali. Ei sunt astăzi nu numai mândria ţărilor lor, dar şi a întregii culturi mondiale.Vom asculta Dansuri din Transilvania de Béla Bartók, Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră op.8 şi Poema Română op.1 de George Enescu.

Sunt deja celebre Dansurile româneşti ale lui Bartók, dar şi alte lucrări în care el s-a folosit de lunga listă de culegeri folclorice din România şi Ungaria. La fel s-a petrecut cu Sonatina Sz 55 pentru pian scrisă în 1915, unde s-a inspirat din culegerea sa de folclor din Transilvania. Indicativul Sz provine de la numerotarea din catalogul alcătuit de András Szőllősy.

Sonatina conţinea trei mişcări — Allegro (Cimpoaiele),  Moderato (Dansul ursului) şi Finale, Allegro vivace. În interior descoperim cinci dansuri, melodii folclorice din Ardeal. Abia după 16 ani, în 1931, făcând doar mici modificări, Bartók a orchestrat lucrarea. I-a dat numele de Dansuri din Transilvania.

Simfonia concertantă a stârnit la vremea primei audiţii o oarecare nedumerire, mai ales din partea criticii. Februarie 1909, data premierei, era târzie, erau deja 8 ani de la finalizarea partiturii. Era cumva împotriva curentului dominant al vremii, nu corespundea cerinţelor muzicii de atunci care emana nelinişte, stârnea sentimente stranii, chiar morbide. Această uriaşă piesă lirică pentru violoncel era expresia echilibrului, calmului, nobleţii şi iubirii. Să menţionăm că aprecierile erau ale criticilor francezi. Prima audiţie, în interpretarea lui Joseph Salmon, s-a petrecut la Paris, sub conducerea dirijorului Gabriel Pierné. Violoncelul, între începutul de baladă nostalgică şi finalul virtuoz, cântă aproape neîntrerupt, fiind însoţit mereu de orchestră, ca o reverberaţie, în consens aproape total. Nu întâlnim, ca în alte lucrări concertante, vreo urmă de opoziţie, de conflict. Mesajul de bunătate şi speranţă din muzica tânărului român, era unul de singulară formulă la început de secol XX. De aici impresia de anacronism. A fost o etapă necesară în evoluţia compozitorului nostru. Joi seara, protagonist va fi violoncelistul Andrei Ioniţă.

Până la apariţia Poemei Române, Enescu a mai scris 4 Simfonii de şcoală, Balada pentru vioară şi orchestră, Uvertura tragică şi o Fantezie pentru pian. Ele nu au număr de opus, dar certifică faptul că avea o înţelegere clară despre problematicile lucrărilor solistice şi despre ale orchestrei. Acum 126 de ani, el obţinea, la 16 ani, prima recunoaştere internaţională. Poema română a fost interpretată de Orchestra Colonne din Paris. Enescu se afla acolo pentru a continua studiile muzicale, începute anterior la Viena. Publicul francez a fost entuziasmat de evocarea romantică a caracterului naţional românesc al lucrării tânărului compozitor şi l-a răsplătit cu aplauze puternice, un lucru remarcabil, ştiut fiind faptul că parizienii erau destul de greu de mulţumit. A fost atunci şi un eveniment senzaţional, care a speriat publicul. La un moment dat, a pătruns în sală un fum dens, manifest al unui incendiu, care s-a dovedit o alarmă falsă. Premiera din România a avut loc la 13 martie 1898 la Ateneul Român din Bucureşti, cu Enescu la pupitrul dirijoral. Ea a fost dedicată Reginei Elisabeta a României. Din motive politice, între anii 1948 şi 1989 a fost interpretată mai rar, şi atunci fără ultima pagină, care prevedea acordurile Imnului Regal Naţional al României, valabil între anii 1884 şi 1948.

Participă corul „Ion Românu” pregătit de maestrul Iosif Todea”.

Mircea Tătaru